Cu toții suntem traumatizați. Venirea pe lume este o imixtiune aparent haotică a cărei destin vizează inevitabil, libertatea, moksha ori dispariția sinelui conștient în neant.
Amprenta energetică a durerii întâmpinate fulgetător de făt și de mamă în același timp, ambii într-un exercițiu care implică atât moartea cât și nașterea, dar și renașterea deopotrivă. Această încărcătură calcă în viață alături de noi, ca un alter-ego detașat, invizibil și totuși frivol, neastâmpărat și omniprezent, veghetor din umbră.
Mama plânge de fericire pentru viața a triumfat, copilul plânge la rândul lui că va fi forțat să se acomodeze cu ea.
Aceasta este prima traumă. Trauma formei. Întregul demers al copilului este de a căuta să înțeleagă de ce infinitatea s-a comprimat de o așa manieră încât să îi limiteze percpețiile și senzațiile la un trup finit cu înțelegeri înguste. Asta îl împiedică să dea o șansă simțirii.
Mă căznesc să las câteva versuri de folos și cu sens:
Acela care simte/Trăiește dincolo de minte.
Trauma, strunește forțele Universului din ascuns și acționează în lipsa ipocriziei. De fapt, ea reprezintă întunericul și aspectul blocant al întregii tale existențe pentru că zbiară să fie văzută! ”Uită-te la mine! Nu mă ignora!”. ”Data viitoare ne când ne vom întâlni va fi printr-o depresie! Așa că mă voi răzbuna!”.
Cine stă-n întuneric aici? Cel care alege să fie orb și să nu vadă ori o parte din noi pe care ne grăbim s-o etichetăm ca ”întuneric”? Cel puțin, umbra ta este sinceră!
Ți s-a întâmplat vreodată să vrei ceva și o forță egală sau mai mare cu cea a voinței ți-a sabotat iremediabil intențiile? Tot travaliul tău de a naște un vis a fost estomat și eviscerat fără scrupule de o voce neiertătoare din abisurile gândirii. ”Ce-o fi și asta?”, ”Ce nu-mi dă voie să gândesc liber?”.
Cred că înaintea sistemelor politice care obstrucționează liberul arbitru, există vocea aceea autoritară. Ea a dat naștere comunismului și fascismului.
Cum le putem combate, deci?
Trebuie să înțelegem mai înainte natura paradoxală a minții. Atitudinea ei barocă și sfidătoare. Ea vrea și tot ea nu vrea. Asta o face interesantă, interesantă, complexă și întortocheată.
Trăim într-un clinch al traumei.
Paradoxul bizar al lui vreau/nu vreau.
Partea care vrea este la fel de artificială precum cea care nu vrea. Partea care vrea este aceea care caută să scape de durerile facerii pe când cea care nu vrea este cea care nu și-a dorit niciodată ființarea în lumea formelor și tânjește după misterul nemărginirii și inerției.
Adevărul este așadar… la mijloc! Nu că ar fi spus-o Buddha, toți cei care au atins autorealizarea spirituală au demonstrat-o în experiența lor.
Problemele se nasc atunci când încercăm să fugim de realitate.
Putem fugi în două sensuri. Înainte și înapoi. Vrând sau nevrând.
Soluția este să stai cu tine și să simți. Să trăiești durerea. Complet irațională. Așa cum este. Nu căuta să-i dai un sens, nu te sforța să o cuprinzi în șabloanele rațiunii. Uită de cauzele freudiene sau jungiene, de arhetipuri sau libido. Trăiește acea emoție pe care viața a adus-o în prezentul tău. Nu-i poți găsi rostul înainte de a o trăi. Când o simți, trăiești infinitatea.
Nu-i ușor. Aici este provocarea celor cu adevărat onești.
Libertatea este a acelora care au înțeles că travaliul s-a terminat.
Inițierea în marile mistere începe prin a pătrunde înapoi în marele mister al marii mame printre stâlpii templului. Stâlpii nu sunt altceva decât picioarele Mamei Cosmice.
Nu toți au menirea de a bate la porțile ei! Cei care îndrăznesc să fie liberi să cutreiere Paradisul și să calce peste moarte prin afundarea în infern dacă este nevoie iar apoi să renască.
În 72 de ore dacă este cazul! Yeshua a făcut-o, a dărâmat din temelii templul materiei și l-a clădit din lumină mai apoi!
Îmi savurez cafeaua și mă bucur de mica grădină a Paradisului de azi. Îmi reîntorc gândurile de acolo ori niciunde spre aici, dinspre cândva ori niciodată în lumina lui acum. Paradisul există pentru că l-am văzut! Nu acum, de multe ori! L-am trăit! Am fost în grădină! Mă pot întoarce ori de câte ori nu mă refuz. Ori de câte ori mă accept în totalitate, trăiesc infinitatea. Nu o pot descrie, dar atunci îl trăiesc pe Dumnezeu… sau Dumnezeu mă trăiește pe mine! Este lipsit de importantă de unde privesc. Văd același lucru! Tu ce vezi?
Te îmbrățișez, om frumos, infinitate mică ce caută să se unească cu cea mare! Îți las zestre pentru mai târziu un răspuns fugitiv, de actor grăbit pe scena lumii, la veșnica întrebare ”Cine sunt eu?”. ”Eu sunt!”. Până la urmă și Dumnezeu este tot un verb (”YHWH, Tetrgrammaton”, ”Eu sunt cel ce sunt”).
Te aștept la evenimentele Academiei Seal Of Power sau poți rezerva o sesiune de dezlegări ca să lăsăm în urmă energiile stangante!
💚
Multumesc!